ALTERITATE ȘI SÂNGE

 Sabie cu două tăiușuri

poezia armă sinucigașă

sângele cade urcușuri

pielea-i ultima cămașă

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE 

HAIMANALE LITERARE: COSTEL ZĂGAN

 

Haimanale Literare

esopnodrStlu845m8c1uhugt9m3ul0icia5g9c61gg0ctgch1221f1i141c7  · 

Vă așteptăm textele pe haimanaleliterare@gmail.com

Am primit acest poem de la Costel Zăgan:

Apollinaire se plimbă prin satul meu natal

Nimicul nu-i totuşi un răspuns

la întrebările nerostite ale tăcerii

Dar eu vorbesc Doamne în numele tăcerii

şi nu m-aud decât pe mine

Apollinaire se scoală din morţi

şi vorbeşte prin gura lui Allen Ginsberg

vorbeşte iată cu kaikuuri oceanice

cu demente taxiuri urlătoare în albastru

Cu statuile de culoare ale lui Buddha

o muzică profundă wagneriană

izbeşte cele două războaie mondiale

de calea lactee

Făcându-le praf şi pulbere

şi steluţe pentru adormit poeţii somnambuli

ai mieniului III merg şi eu

pe străzile din satul meu natal

În fracul alb-negru al poeziei

franco-americane

improvizând tăceri globale

deasupra mult deasupra viitorului omenirii

Mă uit prin geamul cerului

poate zăresc Vioara lui Bacovia

ori Anemonele lui Ştefan Luchian

Tzara îşi duce muzical pistolul la tâmplă

Ca pe-o floare sustrasă de la un greier sinucigaş

STOP

NU CÂNTA NU SCRIE NU EXISTA

ultimul mesaj pe-o pereche de chiloţi

de lavandă poliedrică

"PE-AICI SE-AJUNGE ÎN AMERICA!"

nu ocoliţi raiul e înainte

desigur în sens giratoriu

m-am întors şi-am plâns

Toţi copacii din Paris şi-au transferat

florile pe strada mea nu fugiţi nu-i sfârşitul lumii

primăvara aceea new-yorcheză este invitata mea

şi-a acestor pagini somnambule

Costel Zăgan, "Poeme de-aprins focul".

Mulțumim, Costel!

#haimanaleliterare

6Tu şi alţi 5

 cuptorul de humă

cozonacii bunicii

ce lume Doamne

haiku de Costel Zăgan din Fulger în doi timpi (8 februarie 2021)

SCHIȚĂ DE AUTOPORTRET

 Ochii mei îs două versuri

gura mea este-un izvor

sting pe frunte universuri

și trăiesc atât cât mor

Gura mea e un izvor

două brațe două lanțuri

am destinul ca decor

cât lumina sapă șanțuri

 

Două brațe două lanțuri

sting pe frunte universuri

și în gură dulci bilanțuri

ochii mei îs două versuri

Gura mea e un izvor

- unii n-au alții nu vor-

Costel Zăgan, Cez(e)isme II

CĂTUȘELE LIBERTĂȚII INTERIOARE

Mai scuteşte-mă tristeţe

nenoroc hai bun rămas

cine vrea să mă înveţe

facă-n rai totuşi un pas

Nenoroc hai bun rămas

ce prăpastie-i şi viaţa

suflete fără de glas

cânţi în mine dimineaţa

Ce prăpastie-i şi viaţa

cine vrea ca să înveţe

lângă par poftim e aţa

mai scuteşte-mă tristeţe

Nenoroc hai bun rămas

mai fă naibii înc-un pas

Costel Zăgan

AUTOPORTRET ÎN ALB

Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină

Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp

Cu iarbă care rugineşte de la prima oră

Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei

Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră

În negru şi-n alb abis lângă abis

Un Turn Babel în toate direcţiile

De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu

Cum omul coboară din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra deschisă

Cerul rămâne iar vacant

La pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală

Brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste îmi găureşte autoportretul

Lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

 Infernul fumegă în cuvinte.

Costel Zăgan